diseara mergem la cinema..

dupa cum se poate observa, postez din ce in ce mai rar; asta poate fi un efect al vietii de student. al euforiei si energiei inclinate spre alte activitati, in special din lumea reala, activitati legate de noul meu "statut". dar cand ma uit zilnic la blogul meu si-l vad cat e de pustiu, ca un coridor de spital, ma intristez brusc si imi fac curaj sa scriu. si cand ma aflu prinsa in dreptunghiul asta alb, cedez si prefer sa pun capul pe perna si sa scriu in gand, sa leg visele unele de altele. dar iata ca azi m-am hotarat sa consemnez cate ceva, ca o recenzie a ultimelor saptamani. o sa fie un post (cam lung cred) despre filmele pe care le-am vazut recent, la frumoasele cinematografe bucurestene (unele mai friguroase decat altele).
am mers la cinema in fiecare saptamana. am vazut numai filme romanesti (nu a fost cu intentie, zau asa. sunt eu nationalista, dar nu extremista.): Francesca, Cele ce plutesc, Amintiri din epoca de aur - Partea a doua, si Politist, adjectiv (asta stiu ca-i mai vechi, da' na, la singurul cinema din piatra neamt nu a mai ajuns). nu-s eu cinefila inraita, dar impresii si pareri pot sa am. Francesca este un film cu o imagine foarte buna, cu scene frumoase (datorita luminii sau a locatiilor de filmare), care trateaza un subiect actual: emigrarea romanilor in italia. prea multe injuraturi, prea extreme unele scene - in comparatie cu delicatetea Monicai Barladeanu, care e tare faina! -, prea flagranta prezenta unui microfon pufos in partea superioara intr-una din scene; dar, all in all, imi place ca subiectul nu e tratat patetic sau lacrimogen, ci intr-un mod foarte impartial, ca si cum n-ar fi fost facut de un roman care cunoaste modul jalnic in care romanii sunt tratati acolo. revolta si scarba fata de italieni palesc in fata problemelor infractionale pe care le are tarisoara noastra.
Cele ce plutesc. vazusem afisul mare prin oras si nu mi-a placut, mi-am imaginat ca e un film de fictiune sau asa. dupa aia am aflat ca e romanesc si interesul a crescut. cum nu se fac multe filme romanesti (lung metraje, adica), merita vazut orice apare, chiar daca-ti poate lasa un gust amar. in fine, filmul asta chiar mi-a placut mult. de la sunet (si soundtrackul), LOCATIA (senzationala. nu stiu unde au gasit-o, parca e undeva la capatul lumii), scenariu; "Daca privesti indelung o apa, spune chinezul batran, vei vedea intr-o zi dus la vale trupul dusmanului tau", asta e motto-ul filmului. daca il veti vedea, o sa faceti si legatura. toata mizeria exterioara, precum si mizeria interioara a personajelor, iti dau pur si simplu fiori (o fi fost si de la sala de cinema in care era foarte frig. sau..efectul a fost intentionat provocat? :) ). filmul analizeaza psihologii, fenomene, comportamente, tot felul de relatii dubioase si - ceea ce imi place mie cel mai mult - are intriga multipla si finalul deschis. am evitat sa scriu efectiv despre ce se intampla in film, e un film de stare, care trebuie vazut, nu discutat. (ah, si inca un bonus: ne-au dat un afis cu filmul, cu tot cu calendar pe 2010. hehe)
Amintiri din epoca de aur - Partea a doua. first of all, vreau sa vad neaparat si partea intai; asta e indiciul ca mi-a placut mult colajul de 3 scurt metraje: Vanzatorii de aer, Soferul de gaini si Legenda curcanului zburator. nu stiu unde a gasit Mungiu legendele astea, dar ma bucur ca ni le-a impartasit asa frumos. scurt metrajele astea nu se pot compara cu "4, 3, 2", care trateaza mai dramatic un subiect foarte sensibil, sunt amuzante (cu umor negru, pe ici pe colo) si te face sa privesti altfel realitatea erei comuniste, din punctul de vedere al elevilor de liceu, al muncitorului de la apicola sau al fetei de la tara, sosita in bucuresti. (personal, primul - Vanzatorii de aer) mi-a placut cel mai mult, am ras minute-n sir; de o asa legenda n-am auzit niciodata! e..delicioasa!
Politist, adjectiv. eram ceva de genul ":-??" (stiti voi, ala de pe mess care da din umeri nestiutor si naiv) cand s-a terminat filmul. recunosc, finalul a fost neasteptat, ceea ce nu e un lucru rau. dar parca lipsea ceva, s-a terminat mult prea brusc. la unele scene m-am plictisit, la altele m-am distrat, unele erau cam previzibile. mi s-a parut un subiect cam tras de par, dar cu un substrat destul de generos, care ar mai putea fi valorificat in alte scenarii, mai complexe, cu mai multe personaje, cu actiune mai multa (nu, nu ma refer la pac-pac si sange mult; ma refer la scenele moarte... ok, el mananca ciorba. si il arata cum mananca vreo 3 minute. mai tarziu, mananca tocanita, sau ceva de genu. si mananca iar vreo 3 minute si e incantat. deeeci?). cred ca finalul a facut totul si de acolo am inteles si titlul filmului. scena cu comandantul e cam suprarealista (mi-e greu sa-mi imaginez un comandant punandu-si adjunctii sa caute in dex cuvantul "morala"). dar situatia din politia romaneasca, mai ales in orasele de provincie, nepasarea, trasul de timp, cititul ziarului la serviciu, asteptatul pe la usi, suprasolicitarea, facatura de dosare, gasirea de vinovati pentru inchiderea cazurilor... astea sunt motive interesante pentru un film.

asa ca nu va pot sfatui decat sa vedeti filme romanesti, la CI-NE-MA! (o sa vi se para mai frumoase pe ecran mare, cu tot cu zgarieturi si imperfectiuni). unele le veti uri, altele va vor plictisi, unele va vor incanta, altele va vor distra. dar e pacat sa nu ne cunoastem produsele culturale nationale. iar biletele nu-s scumpe, asa cum ma asteptam. (bine, eu vorbesc din perspectiva studentului, care nu se duce la maaall, draga, sa dea 45 de lei pe belet. :) ne limitam dupa posibilitati.)

p.s.: imi promit mie ca voi incerca sa scriu mai des pe blog. ai inteles, Ioana?

o noua etapa.

n-am mai scris aici de mult si chiar imi era dor. probabil lipsa de timp si de energie si de net (o buna perioada) au contribuit si ele. m-am mutat. da, in Bucuresti, pentru ca am inceput facultatea. dupa doua zile petrecute in camin (6 in camera+gandaci negri+gandaci verzi+baie oribila la capatul holului), m-am mutat. pe langa calea victoriei. si e bine, ca-i chiar liniste aici si am camera mea maaaare si baia mea si biroul meu si ma foiesc cum vreau eu. si chiar imi incap hainele in dulap. e un fel de "acasa", doar ca-mi lipseste mancarea bunica-mii. :( deja nu mai simt nici febra musculara, m-am obisnuit cu ea, de cat m-am foit si am umblat in primele zile de facultate. acum m-am obisnuit cu drumul spre facultate (care nici macar nu e sediul central, ci facem in alta parte. aiurea). mai trebuie sa ma obisnuiesc cu urcatul pana la ETAJUL 5!!! (care, de fapt, e etajul 7), unde se tin seminariile... despre colegi nu mi-am facut inca o parere stabila, am doar impresii create doar dupa aparenta. poate o sa ma-nsel.
a inceput facultatea (pe bune) de cateva zile si deja sunt prinsa printre cursurile de CFS si CFSP (n-are rost sa vi le traduc, oricum, is despre politica si sociologie), printre paginile lui Max Weber sau ale lui Durkheim. intru, incet-incet, in ritmul alert pe care il impune facultatea, mai trebuie sa ma lamuresc eu cam cum e cu notarea si sesiunea de examene si la la la.. (sunt boboaca, ce vreti?) mi-e dor de acasa, mi-e dor de mama, mi-e dor de catelul meu si mi-e dor de mancare calda, gatita. :) si mi-e dor de orasul meu mic, unde ajungeam in cinspe minute unde vroiam.
ma-ntorc la regulile metodei sociologice ale lui Durkheim si la alte mancaruri din ciorba stiintelor politice.
a, era sa uit: bucurestiul e superb toamna!

o privire cat un basm.

i-as fi facut mult mai multe fotografii, pentru ca mi-a transmis liniste, prin culoarea ochilor, mainile impreunate si sinceritatea gesturilor. participa la slujba dintr-o biserica mica, alaturi de niste maici. cred ca un copil nici nu trebuie sa spuna prea multe cuvinte pentru a te impresiona si pentru a-ti transmite ceva frumos. curatenia sufletului lor se simte, vibreaza in aer intr-o singura intersectie a privirilor. as vrea ca toti copiii din lumea asta sa zambeasca mereu si sa-si traiasca fiecare nazbatie la timpul ei, fara teama, constrangere, griji, cuvinte si ganduri de om mare.
copiii imi dau mereu o stare de bine si mi-au colorat multe zile in care interiorul meu urla ca viata n-are rost. ce n-as da sa fim toti niste benjamin buttoni, ale caror ceasuri sa mearga inapoi si sa ne nastem batrani, sa intinerim si sa gustam din viata in sens invers, ca si cum am arunca, in fiecare an, o alta lumanare de pe tortul aniversar. si sa uitam, pe zi ce trece, cuvintele.
nici macar nu stiu care ii e numele. ar putea fi Ina, Maria, Mara, Ilinca sau chiar Veronica (pentru ca astea-s numele care imi plac mie mult). mi-ar placea sa ma intalnesc cu toti oamenii necunoscuti pe care i-am fotografiat vreodata si sa le dau fotografiile, sa le poarte in portofel sau in buzunare sau sa le trimita prin posta bunicilor, ca pe niste carti postale. nu se stie niciodata. mi-e draga vorba aceea: "ce mica e lumea!".

liniste...

Manastirea Varatec, judetul Neamt.

minuni.

daca as avea multi multi bani, as construi zeci de milioane de adaposturi pentru animalele strazii...
iar daca nu as fi avut deja 3 catei acasa, cu siguranta i-as fi luat pe nazdravanii astia fara sa ma gandesc de prea multe ori.
ma intreb: cat de inuman trebuie sa fii ca sa parasesti fiintele astea intr-o padure, chiar langa un drum foarte circulat...?
unii romani chiar isi merita soarta, dupa ce fac lucruri din-astea.

puncte puncte.

Întrebarea pe care nu am rostit-o: (si pe care nu cred c-o voi rosti vreodata) catre parinti, "in ce locatie si pe ce fundal sonor m-ati conceput?"

Greşeala pe care nu mi-o iert: ca am gandit uneori lucruri urate si violente despre persoane dragi. ce sa-i fac daca-s impulsiva si vulcanica? la nervi, spun lucruri care ma afunda si mai rau in mocirla.

Am plecat, deşi ştiam că pentru totdeauna: dintr-un internet cafe friguros si cu mult praf pe ecranele calculatoarelor, unde am aflat ca "prietenul" meu deja era cu alta. era pe vremea cand incepusem eu sa invat lucruri despre baieti, cand umblam pe mIRC si mai existau inca internet cafe-uri in oras.

Am tăcut: de multe ori, din bun simt, in fata unor persoane net inferioare. mi-e sila sa ripostez prostilor, e ca si cum i-as incuraja si le-as prelungi durata de nesimtire.

Regret: ca nu le-am dat mai multa atentie si afectiune unor anumite persoane dintr-o anumita perioada din viata mea. (sper doar sa le-o pot acorda in viitor, intr-un alt cadru)

Defect dintotdeauna: pun intotdeauna raul inainte. poate e si pesimism, poate e si paranoia, dar am stresat si stresez destui oameni cu chestia asta.

Îmi lipsesc: blocul in care am copilarit, insula din Bacau, copiii cu care m-am jucat si care acum, bineinteles, sunt oameni mari (liceeni, studenti, angajati, casatoriti sau arestati). imi lipseste strudelul cu mere de dupa gradinita, bulinele rosii agatate de perdea, bancuta pe care desenam, de pe balcon, primele cafele (slabe ca un ceai) baute cu prietenele bunicii, jocurile si cuvintele inventate. pe scurt, imi lipseste toata copilaria mea.

Am renunţat: la balet, in clasa a treia, din cauza unui instructor batran, ochelarist, cu voce groasa si maini paroase, care ne loveau mereu gleznele.

Am pierdut: prieteni, sanse, concerte, cercei, reluari de emisiuni la televizor, brichete, ani, un bunic, lacrimi, dupa-amiezi. am pierdut si vremea, de prea multe ori.

Am uitat: cum e sa-ti faci temele in stilul clasic, scriind cu stiloul pe hartie pagini intregi, desenand grafice si figuri la mate sau la chimie. ah, ce dor.

Am aruncat: la gunoi frunze, toamna, desi ceva din mine aproape ma-mpiedica. am aruncat primele "poezii" scrise de mine, intr-o criza adolescentina. si am aruncat bonuri si chitante pe care le pastram, din fiecare loc in care mergeam, dupa ce a aflat mama ca fumez.

Nu am ştiut: ca linistea din familie si un om care sa-ti spuna 'te iubesc' in fiecare zi, plus toate lucrurile simple, la care unii nici nu s-ar gandi, sunt singurele lucruri de care am nevoie ca sa ma autointitulez "fericita", sa am incredere in mine si sa continui sa zambesc sincer oamenilor pe strada, chiar daca prea putini imi raspund.

În fiecare noapte: visez cu ochii deschisi, macar cinci minute. cum o sa fie slujba mea, cum o sa invat sa gatesc si o sa-mi astept sotul acasa cu o cina simandicoasa si calda, cati copii o sa am si cum o sa-i cheme. vise mari, in secvente rapide, ca sa ma ia somnul.

movuliu vesel.

e asa de bine acum. a-ca-sa! cu o stare de liniste si de fericire si de "maine nu ma trezesc la ora 7 sa merg la scoala". si-i bine sa-i vad pe copii iesind de la scoala, obositi si transpirati. si-i bine sa beau trei cafele (facute de mine, in sfarsit) pe zi si sa merg cu mama la cumparat de gogosari-ardei-ciudatenii de prin piete aglomerate si sa ma uit la badea in timp ce mananc cereale goale (cand eram mica, nu aveam voie decat cu lapte!) si sa ma joc cu frumosii mei catei in aer liber si sa ascult Tatiana Stepa, dar sa nu ma intristez. si sa mai citesc cate-o pagina din Apolodor din cand in cand. e asa de bine acum cand cerul inca e senin si inca mi-e cald noaptea, desi am picioarele reci, ca o reptila cu circulatie proasta. si-i bine sa-i bag bunicii ata in ac, pentru ca ea nu mai vede. si sa fur struguri de la vecini si sa-i impart cu un catel cu ochii mari si plangaciosi. si-i bine in pantalonii mei mov in care mai incap vreo doi oameni dar ma simt ca un balon cu aer. si-mi place sa fac cadouri mici, cum ar fi un creion cu o zebra-vacuta-dalmatian-girafa-cu-arc in loc de radiera. si-mi mai place mult sa imi intre vantul sub ie si sa simt inca vara, cum ne face din mana cu o batista alba. si sa desfac plicuri traditionale, primite prin posta. si sa-mi pun cercei cu animalute la urechi! (multumesc, Liliana, ursii polari mi-au racorit dupa-amiaza :) )
e bine acum...

who's gonna save my soul?

si atat.